Alchimia iubirii

Alchimia iubirii
Costea Adrian Vladimir,clasa a-XaA,CNGC Motru
Iubirea-Alchimie sentimentală
‘’ Iubirea este suprema lege a universului: lege misterioasă care guvernează şi orânduieşte totul, de la atomul neînsufleţit până la fiinţele raţionale: de la ea pleacă şi spre ea converg, ca spre un centru de irezistibilă atracţie, toate gândurile şi acţiunile noastre.(Gustavo Adolfo Becquer)
Încep acum să pictez tabloul unui pământean pentru care trăiesc pe acest pământ…Vreau să prezint sculptura vie a acestui suflet,amestec de sentimente ciudate..A tot ce am descoperit atunci când am intrat în contact cu trupul acestui om!Nu,nu pictez,sau cânt,sau chiar scriu pentru dumneavoastră,nu,nu fac acest lucru pentru a deveni cineva,pentru a deveni cunoscut,am fost şi voi rămâne un om banal.Nu scriu pentru a gusta măcar o picătură din izvorul prea tulburat al celebrităţii..Nu,eu nu fac decât pentru o singură persoană..Scriu,cânt sau pictez..sau măcar încerc…pentru ea,centru al universului în care ezist,punct invizibil în jurul căruia gravitez..Aşadar,sper să zâmbească dacă va citi vreodată aceste impresii..
Nu vreau să plictisesc pe nimeni,dar trebuie să respectaţi regulile pe care vi le impun,deoarece aici sunteţi pe tărâmul meu… Veţi călători de bună voie,dacă veţi citi ceea ce voi scrie în această prezentare a unui înger aterizat pe pământ..Nu vă obligă nimeni să călătoriţi,dar atenţie,nu se poate merge pe jos!
Zburaţi..Zburaţi..Pentru că aveţi aripi,înţelegeţi că în această călătorie fiecare este un creator.Oricine este bine venit,atâta timp cât lumea rămâne aceaşi..sau chiar mai bună..Aşadar,obiectivul acestei expediţii este purificarea zonelor blestemate.Suntem aici,în vârful muntelui,sau în adâncul oceanului…Trebuie să ajungem la stele,să îmbrăţişăm căldura lor interioară..Trebuie să fim noi,înţelepţi, dar uneori,în anumite momente,neştiutori..Să acceptăm că în faţa noastră se află un spaţiu imens,pe care îl numim necunoscut..Trebuie să-l explorăm.Să-l cucerim..Am nevoie de ajutorul vostru!În fine,urmează o teleportare pe tărâmul real al dragostei..Priviţi,aici este perfecţiunea -> În dragoste!
Există un sentiment,sau entitate,care poate defini întreaga masă de oameni de pe acest pământ..Există ceva,poate foc,poate o voce sau poate o senzaţie,care ne leagă de acest univers,de celălalte lucruri care ne înconjoară:IUBIREA.Ea este săgeata care străbate fiecare suflet,făcându-l naiv,nebun şi uneori chiar ridicol. Atunci când iubim,inima noastră îşi multiplică numărul de bătăi,corpul nostru,deşi stă pe loc,străbate dimensiuni uriaşe.Şi totul datorită unei singure priviri,unei îmbrăţişări nevinovate.Fiecare suflet a iubit cel puţin o dată pe acest pământ.
Fiecare am fost măcar o dată îndrăgostiţi nebuneşte de o fiinţă de sex opus.
Inima mea,îmbrăcată în trandafiri,este plină.de iubire!Trecutul este o dovadă vie că anumite evenimente s-au întâmplat..Voi începe să vorbesc despre cineva care mi-a fost mereu aproape..Dar,din păcate a început să se stingă cu fiecare secundă care trecea.Şi,într-o zi,când soarele era acoperit de lună,într-o eclipsă de nedescris,sufletul ei s-a ridicat la ceruri..A plecat pentru totdeauna,dar,deşi a trecut mult timp,nu am putut-o uita..Voi încerca să-l caracterizez aşa cum se cuvine.
*Inima-centrul creaţiei eterne
Undeva,spre fericirea mea,există un loc unde tot ce voi scrie are sens..Unde soarele se transformă în zâmbet,unde lacrimile se prefac în amintiri dureroase,dar rare.Unde totul se transformă,unde totul este o nouă viziune asupra acestei lumi.O oglindă care proiectează viziunile pământenilor în realitate,iluziile în ceva spiritual!
Când scriu doar inima transpiră.Doar ea se zbate încontinuu,pentru a reuşi să creeze o operă nemaipomenită.Totul pentru a produce măcar un zâmbet pe chipul cititorului.Inima aceasta pe care o port în sufletul meu este singurul motor care mă ajută atunci câând încerc să scriu.Poate creaţia nu este întotdeauna o operă reuşită.Nu regret niciodată rodul acestei pasiuni.Pentru că ştiu că prin scris,inima mea vorbeşte.Prin cuvinte reuşesc să-mi exprim sentimentele.Ştiu,poate că ceea ce scriu nu este citit,dar nu asta contează.Uneori vorbesc ca un nebun cu mine însumi.Nu ştiu,pare destul de ciudat,dar asta este realitatea.Inima adesea suspină..şi atunci trebuie să vindec rănile interioare.Şi toate astea,prin scris!Nu muncesc deloc atunci când scriu.Nu depun efort,doar inima se dedică complet în această activitate,pe care eu o consider mai degrabă o pasiune.
Nu sunt artisit,talent nu prea am,dar scrisul este visul meu,în care trăiesc.Nu încetez niciodată să mă trezesc fără a dărui un zâmbet.Doresc ca prin ceea ce fac,sau încerc să fac,să aduc fericire tuturor.Poate nu de fiecare dată reuşesc,dar în clipele,chiar dacă sunt cam rare,când cineva se bucură atunci când călătoreşte împreună cu mine în acest vis,mă simt împlinit,pentru că atunci îmi dau seama că ceea ce fac nu este în zadar.Şi nu încetez,indiferent de reacţia celor din jur,care au auzit,sau poate nu au auzit de mine,merg mai departe.Ştiu că trebuie să scriu pentru o anume persoană din acest univers.Sincer,nu ştiu dacă va reuşi vreodată să citească.Dar îmi urmez drumul,pentru că ştiu că uneori puţina nebunie e cea care te ajută să ajungi unde doreşti!De aceea,voi încerca să vă prezint în rândurile următoare,ce reprezintă iubirea pentru mine.
Există ceva mai presus de iubire?Poate doar ea.
O să vorbesc întâi despre EA,pentru a afla ce anume m-a atras în labirintul inimii sale.Poate că vă grăbiţi,poate ca aveţi treabă,dar acest mesaj este unul foarte important,aşa că vă rog să-l citiţi cu atenţie.Nu prea ştiu cu ce să încep,căci sunt atât de multe despre care trebuie să vorbesc.Mă tem de ideea distrugătoare că o voi pierde,că nu o voi mai putea vedea niciodată.Nu vă îndoiţi, credeţi tot ce voi scrie,căci este adevărul din sufletul meu neliniştit.Probabil că frumuseţea ochilor ei m-au atras,deoarece privesc cateva poze cu ea.Ceva este ciudat, căci în poze nu reuşesc să călătoresc şi să mă scufund în limpezimea ochilor ei.Ştiu că în mintea mea se află imaginea ei,iar această imagine pe care am construit-o cu puterea infinită a iubirii îmi prezintă acei ochii incolori,limpezi precum iubirea şi liniştiţi precum adevăărul.În aceşti ochii reuşesc să călătoresc,să ating minunile teritoriului în care am făcut primul pas spre iubire.Acum îmi dau seama că ochii ei sunt diferiţi de cei ai pământenilor,deoarece ei sunt coloraţi doar pentru cei care nu cred în existenţa iubirii.Sunt precum o poartă,care se deschide doar celor care-şi doresc să călătorească în căutarea iubirii..Ochii ei sunt minunaţi,deoarece au puterea de a linişti suferinţa celor nefericiţi.M-am îndrăgostit şi de braţele sale atât de călduroase,căci ele au fost singurele care mi-au înconjurat inima.Mâinile ei mi-au mângâiat trupul,deşi niciodată nu ne-am atins,reuşind să-mi vindece toate rănile.
Îi mulţumesc pentru că există,pentru că m-a învăţat să descopăr şi să trăiesc în tărâmul iubirii.vocea sa m-a călăuzit spre flacăra magică a vieţii..Atât de caldă,atât de minunata.E perfectă!Mi-a spus cuvinte pe care niciodată nu-mi doream să le aud,dar le-a spus doar pentru a-mi da puterea de a continua visul.Mi-ai spus cuvinte la care niciodată nu m-am gândit,şi la care nu aveam nici-un răspuns.Mi-a spus că sunt talentat,că i-au plăcut scrisorile mele de dragoste pe care i le-am trimis.Dar eu sunt doar o oglindă în care sufletul ei se oglindeşte:eu sunt imaginea trupului ei,a calităţilor sale.prin cuvintele pe care încerc să le scriu îmi doresc foarte mult să o descriu,să prezint frumuseţea ei interioară şi exterioară.Scrisul meu este de fapt o călătorie spre locul unde se află flacăra nestinsă a iubiri.Zbor atunci când reuşesc să o văd,când ajung să aud sau să citesc gândurile ei.Ea este dovada existenţei frumuseţii eterne pe pământ.Ea este perfecţiunea iubirii, un medicament necesar pentru rănile din trupul meu.Poate că sunt un suflet care nu voi reuşi să-mi îndeplinsec cel mai preţios vis:acela de a fi mereu lângă ea,dar niciodată nu mă voi da bătut,voi continua să privesc în ochii ei,voi continua drumul spre labirintul care duce spre inima ei. Eu cred ca sunt un copac,iar ea este natura:vântul care-mi mângâie crengile şi trunchiul,ploaie care-mi potoleşte setea de iubire,razele solare care-mi luminează drumul vieţii,dar care în acelaşi timp dă naştere fructelor şi florilor.
Iubirea-ea este rezultatul relaţiei dintre copac şi natură..Ea ar fi în acele momente curcubeul producător de zâmbete,iar eu,copacul. aş uita de lacrimi,chiar dacă acestea ar fi absorbite de propriile mele rădăcini.Cred că relaţia noastră seamănă si cu iubirea dintre o planetă şi o stea.Căci steaua este cea care dăruieşte căldură şi lumină planetei,asigurându-i viaţa.Chiar dacă steaua îşi continuă drumul în infinitul univers,planeta urmează acelaşi drum,fiind întotdeauna aproape de stea,căci între aceste două corpuri astrale există o legatură puternică:iubire.Eu sunt un om îndrăgostit.Sunt umbra trupului ei pe pământ,deoarece întotdeauna încerc să fiu lângă ea. În trupul fiecăruia există aceeaşi flacără,acelaşi foc nestins al iubirii..
Iubirea este suma tuturor zâmbetelor trăite într-o viață.Ea este formată din două jumătăți care au trăit mai mereu împreună.Ea este arta care se manifestă după multe experimente,de fiecare dată mai puternic. ..Iubirea este rezultatul produs în urma unor atingeri nevinovate dintre doua suflete..Iubirea este raza de lumină care își are originea în sufletul fiecărui trecător pe acest pământ..pentru că această planetă pe care locuim doar pentru o scurtă călătorie din viața noastră.Iubirea este chiar instinctul care ne îndeamnă către comoara pe care o căutăm.Iubesc această iubire care este în sufletul meu..Iubesc chipul tău care-mi luminează drumul meu în viață..asta este viața mea..viața mea este portretul tău.Ochii tăi sunt cei mai prețiosi pentru mine.Pentru tine aș fii în stare să fac orice nebunie..
Iubirea este un medicament pe care fiecare trebuie să-l ia într-o zi,odată cu apariția primul zâmbet,născător de speranță.. ceva se prelinge fără a mea voie peste acest duh,al cărui frumușețe apune din ce în ce mai rapid..și doar iubirea rămâne singura mea amintire..singura speranță de a mai trăi..dar mă întreb acum dacă mai trebuie să iubesc…Poate ar fii mai ușor dacă totul s-ar sfârși cât mai rapid..fără să mai rănesc pe nimeni..fără să mai distrug fericirea nimănui..poate prezența mea nu le este benefică acestor suflete..dar,ochii ei mă cheamă..și mă aproprii din ce în ce mai mult de ea.
Deodată,soarele inimii mele,icoana sufletului meu,s-a apropriat..am simțit din nou căldura care vindecă întotdeauna orice rană..zâmbetul de care aveam atâta nevoie răsărise..și strălucea puternic pe bolta destinului meu..în acele momente,când visul devenise realitate,am renăscut..chiar dacă frumusețea emanată din trupul acelei zeități mă orbea,m-am simțit foarte fericit..în fața mea,stătea statuia vie,steaua cea mai fierbinte a călătoriei mele pe acest pământ..poate mai rămăseseră doar câteva fire de nisip..câteva secunde..dar nu mă deranjau acele lacrimi ale deșertului,nu îmi păsa că timpul se scurgea cu o viteză amețitoare..atâta timp cât soarele se preschimbase printr-un proces divin al metamorfozei într-un trup omenesc..era transformat în chipul acelei femei de care eram îndrăgostit..era un zeu încarnat,a nu știu câta oară,în corpul unui om..un om aparent simplu,obișnuit..dar care își arăta adevăratul chip numai în fața mea..
Viața mea este o victorie a iubirii.Viața mea este poate o săgeată care străbate un spațiu infinit pe teritoriul iubirii.Știu însă că am nevoie de un arc și de cineva care să mânuiască foarte bine arcul și săgeata.Viața mea este săgeata,arcul este timpul și spațiul acestei lumi în care mă aflu…iar tu ești singura care poți mânui aceste arme nemortale iubirii…iubirea îmi dă aripi să pătrund prin sufletul tău.El este paradisul vieții mele trecătoare,este dovada clară a existenței iubirii în acest univers.Arma nemortală pentru iubire!
Viața mea este o scrisoare de dragoste,pe care zeii,sau îngerii,au trimis-o pe acest pământ…Viața mea a fost săgeata care a străbătut norii doar pentru a ajunge pe pământ,în inima unei persoane speciale..am încercat să transmit veninul iubirii,dar primul care s-a infectat am fost eu..atunci când te-am întâlnit,am fost impresionat de frumusețea ochilor tăi,deoarece erau mult mai strălucitori decât oricare stea,erau mult mai limpezi decât orice apă stătătoare..atunci când minunea s-a produs și am reușit să mă aproprii de tine,inima mea a început să vibreze mult mai puternic..atunci când am reușit să te îmbrățisez,parfumul trupului tău m-a ucis-deoarece era încântător,splendid..atunci când am reușit să-ți spun că te iubesc,am constatat că aceste cuvinte,deși erau foarte puține,erau mult mai puternice decât orice alt cuvânt…sau frază,sau roman…când am reușit să explorez frumușețea ta eternă,am reușit în sfârșit să aflu ce este dragostea… Am reușit să iubesc cu adevărat,și asta este cea mai importantă realizare a mea. Am reușit să aflu un singur răspuns la propriile mele enigme-am reușit să aflu ce este viața:viața este iubire,iar iubirea este viață!Viața mea a fost formată numai din iubire:din mireasma atingerilor,strălucirea zâmbetelor,sensibilitatea cuvintelor….Viața mea este rodul clipelor fericite petrecute în prezența ta-zeitate venită din tărâmul iubirii eterne…am iubit pentru a mă simți fericit dar și trist,puternic dar și slab-pentru că atunci când iubești îți dai seama că ești fericit când explorez zonele misterioase ale iubirii.
Iubirea este o alchimie sentimentală știința care se ocupa cu transformarea momentelor de singurătate și nefericire în zâmbete..dar poate este mai mult decât o știință..este un miracol,deoarece este bazată pe legile sacre ale universului.Alchimistul este acea persoană care reușeste cu ajutorul iubirii să aducă zâmbete pe fața celor necăjiți..
Acest vis se termină aici…tot ce ați citit,este adevărat sau se va îndeplini în viitorul apropriat..totul este cât se poate de serios..dar,nu am reușit să descriu nici măcar o parte din frumușețea acestei iubiri eterne..si sunt convins că nu o voi putea descrie niciodată…însă,o simt și o trăiesc în fiecare secundă cu aceeași intensitate puternică..nu aș fii scris nimic dacă aș fii știut că voi răni pe cineva..am scris despre realitate…am scris despre ea,fecioara,zeița dintre pământeni..am scris despre frumusețea ei,despre gândurile și sentimentele ei..și în același timp,am scris și despre un om..despre actorul principal din filmul vieții mele..am scris..am privit si am iubit.
Fiecare literă,fiecare cuvânt a făcut ca eu să iubesc mai mult..încet,încet atingeam infinitul iubirii:acel minunat fenomen sacru pe care alchimiștii se tot chinuie de ceva vreme să îl descopere….
Eu am iubit o ființă cu chip de înger și trup de femeie.
Vă propun să lăsam iubirea să zboare în continuare precum o pasăre pe tărâmul universului…iar în finalul acestei călătorii pe tărâmul iubirii,simt nevoia să rostesc următoarea rugăciune:
Etern vis al iubirii..
Ce te hrănești mereu cu sufletul meu..
Vindecă-mi aceste răni adânci..
Pe care le port în adâncul inimii mele..
Purifică acest sânge ce curge amețitor
Și dă-mi măcar o clipă,un zâmbet din iubire..
Tu înger drag,răpus de steaua vieții mele..
Te-ai prăbușit arzând în gândurile mele..
Și-ai izbucnit în lacrimi la prima întâlnire..
Căci trupul tău e prea firav ca să iubească
Această stâncă ce zace pe pământ..
Nu ai uitat de unde ai venit…
Și-ți pare acuma rău că nu te poți întoarce..
O,chip stelar ce-mi luminează drumul..
M-ai cucerit cu-o simplă sărutare..
O,pasăre maiastră..
Ce-ți iei acuma zborul -
M-ai stai măcar o clipă..
Trimite doar un fulger în inima-mi străină..
Și nu uita…un singur lucru..
Iubirea nu va dispărea..
Vei fii slăvită așa cum se cuvine..

UN ORAŞ MAI BUN,O VIAŢĂ MAI BUNĂ

UN ORAŞ MAI BUN,O VIAŢĂ MAI BUNĂ

Costea Adrian Vladimir,Clasa a-XaA,CNGC,Motru
A fost odată ca niciodată că de n-ar fi fost nu mi-aş fi dorit să trăiesc.A fost o întâmplare,care dacă nu s-ar fi întâmplat nu mi-aş fi dorit să mai zâmbesc niciodată...Este vorba de acel moment,căci dacă nu ar fi fost inima mea ar fi îngheţat,iar trupul meu ar fi suferit multe modificări..Dacă nu aş fi întâlnit acel loc,cu siguranţă aş fi ajuns într-un loc nedorit de nimeni.A fost o dată foarte diferită de zilele prin care călătoream în această lume.Această dată,care mi-a schimbat complet viaţa,este de neuitat...Au fost momente când visul meu se apropria spre sfârşit,dar tocmai în acele momente am reuşit să ajung în acel loc magnific...Da,atunci am reuşit să aprind focul din inima mea...Atunci viaţa mea a devenit mult mai frumoasă,pentru că oraşul acela mi-a vindecat rănile şi mi-a binecuvântat drumul in viaţa...A fost odată ca niciodată,că de n-ar fi fost nu mi-aş fi dorit să zbor,nu mi-aş fi dorit să trăiesc..Dar iată că a fost,şi tocmai de aceea sunt foarte mândru când scriu aceste cuvinte...Căci atunci când îmi amintesc întâmplările din trecut îmi dau seama că fiecare victorie sau înfrângere au fost o lecţie de viaţă,care m-a ajutat foarte mult...Îmi doresc ca acest vis care tocmai mi-a dat aripi să mă ducă prin locuri necunoscute,deoarece doresc să am parte de multe descoperiri în această viaţă.Îmi doresc ca acest foc care mi-a invadat sufletul să nu se stingă niciodată...

Undeva,unde doar eu am reuşit să ajung,unde numai eu am fost invitat,se află acest oraş..Poate că era mai mult decat un oraş,dar am ştiu din prima clipă de când am păşit pe tărâmul lui,că este oraşul vieţii mele..Aşa cum mi-l închipuiam...Sunt foarte fericit că am reuşit să ajung acolo,chiar dacă au trecut atâţia ani de la acea întâmplare..Nu contează că nu am mai ajuns niciodată acolo,deoarece ştiu că în clipa când voi fi eliberat de pe această planetă,voi ajunge iarăşi in acel loc...Voi fi,pentru totdeauna,numai acolo,în paradisul oraşului în care,mai mult ca sigur,am fost creat...Pentru că sunt atras de acel loc,invizibil oamenilor...Se află unde fiecare reuşeşte să fie înconjurat de zeiţele sentimentale ale iubirii şi al urii,fiindcă numai acolo am reuşit pentru prima dată să văd cu adevarat...Voi încerca să vă prezint în următoarele rânduri pe care le voi scrie,câteva întâmplări din acea călătorie de neuitat..Desigur,sunt foarte multe,am reuşit să aflu răspunsul la multe întrebări,dar sunt şi lucruri pe care nu le pot spune nimănui..Aşadar,mă voi teleporta pentru câteva minute în trecut,voi redeveni acea persoană care a reuşit să ajungă într-un loc strălucitor...Adică,voi fi eu,cel care sunt aşa cum sunt...

<
În faţa mea se află un copac..Poate,singurul care-mi aducea aminte de experienţa trăita pe pământ...Însă,nu era un copac obişnuit,deoarece era diferit şi totuşi foarte cunoscut mie...Era copacul inimii mele,o imagine perfectă a tot ceea ce conţinea acea cămăruţă,care nu a fost niciodată deschisă...Deodată,nu ştiu cum pot explica ceea ce s-a întâmplat,dar printr-o minune copacul a început să-mi vorbească:

- - Priveşte-mă sunt copacul inimii tale,din care au cazut aproape toate frunzele,aproape toate amintirile,constat că a înflorit totuşi o floare..Din ea se vor forma noi fructe..Floarea aceea este pentru tine,numai a ta...Îmi este teamă de acel moment când o vei lăsa să părăsească aceste ramuri..Cred...că din acel moment,care sper să nu vină niciodată,vor curge numai lacrimi,şi vor fi lacrimile tale..Nu îţi pot povesti întâmplările din călătoria ta spre împlinirea visului,pentru că sunt tragice...Te rog acceptă această invitaţie..Dă-mi o şansă şi vino să te întâlneşti cu mine...Lasă-mă să te îmbrăţişez ..Lasă-mă să stau lângă tine măcar o clipa...Spune-mi că mă iubeşti doar pentru câteva secunde..Pentru că,dacă voi ajunge să ating zâmbetul tău,voi întelege cât de frumoasă este eternitatea..Doresc să fiu cuprins de eternitatea iubirii...Însă eu,acest copac care te reprezintă,înconjurat numai de iubire,îşi are rădăcinile într-un sol al amintirilor..Rădăcinile sunt singurele care se luptă cu insectele subterane...Rădăcinile sunt în căutare de lacrimi,pentru a putea creşte...Când tu eşti trist,eu invoc spiritul furtunii pentru a te ajuta...Furtuna spală rănile provocate de lupta cu singurătatea...Dupa ce a şters toate urmele singurătăţii,furtuna dispare...Atunci are loc apariţia curcubeului..Care îmi zâmbeşte mulţumit pentru că am avut puterea să-mi înving propriile limite.După ce totul pare terminat se produce apariţia celui mai frumos fenomen..Vorbesc de apariţia ta...de apariţia unei fiinţe angelice...Atunci când apari,îmi înconjori trupul obosit de atâta luptă...Atunci îmi dau seama că floarea care s-a născut în acest copac al inimii mele este iubirea..Fructele ei sunt momentele magice de neuitat...Iar tu,eşti armonia din jurul meu..Eşti mirosul ameşitor al naturii...Eşti zâmbetul soarelui care-mi încălzeşte trupul..Tu eşti vântul care îmi cutreieră ramurile...Iar eu,sunt cel mai fericit copac din acest loc..

- -Dar unde mă aflu?Cine eşti tu?Cum poţi ştii atâtea lucruri despre mine?

- -Păi,sunt singurul care ştie tot ceea ce tu ai simţit în călătoria ta spre cunoaştere şi împlinire.Ştiu că mă crezi,totul este aşa cum ţi-am spus.Acum,poţi pleca,deoarece te afli în oraşul tău,unicul loc din această lume,unde se află imaginile sentimentelor tale,trăirilor tale,gândurilor tale..Aici este oraşul propriului tău suflet.Aici nu vei găsi oameni,nu vei găsi ceea ce te aşteptai să găseşti,deoarece aici te vei găsi pe tine însuşi...Te vei găsi,aşa că nu mai aştepta..

- Imposibil,dar totuşi,sunt convins că ai dreptate.Încă ceva,pe unde să o iau?Am nevoie de un ghid,nu cunosc acest oraş!

- Ghidul eşti chiar tu,numai tu poţi găsi drumul corect prin acest labirint,sunt sigur că îl ştii deja,trebuie să-l urmezi..Nu-ţi fie frică,eşti capabil de orice luptă,tu nu poţi ieşi învins,deoarece aici ai venit pentru a învinge.

Nu am mai zis nimic,pentru o fracţiune am reuşit să clipesc,deoarece până atunci priveam himnotizat ramurile acelui copac..Erau fragile,dar superbe..Eram atras de tot ceea ce se afla pe acest copac vorbitor..ciudat,cunoscut..Deci eram eu,nu existau motive de îndoială.Am mers fireşte în căutarea altor răspunsuri..Nu-mi venea să cred,dar nu îmi era teamă..Era ceva minunat,poate că era un vis,dar dacă ar fi fost aşa,cât de mult mi-aş fi dorit să nu mă trezesc niciodată.

Zâmbeam,pentru că eram în locul unde nu puteam fi atacat,trădat sau minţit.Aici eram în siguranţă,deoarece eram înconjurat de tot ceea ce se afla în mine:iubire,adevăr şi nevoie de cunoaştere..Pur şi simplu,nu mă temeam de eşec,nu eram înspăimântat de posibilitatea de a descoperi că aş putea fi şi eu o fiinţă care trăieşte numai din minciuna,prostie si tristeţe..Eu eram aşşa cum mă ştiam,deoarece asta eram...Nu am fost niciodată o persoană care să respire ură,eu am respirat un aer numit iubire...Numit adevăr şi lumină..Viaţă eternă...

Şi totuşi,mi-aş fi dorit să găsesc închisoarea defectelor mele,deoarece le-aş fi eliberat(Am uitat oare să vă spun?Aici sunt alte reguli..Aici nu se închid,nu se păstrează ceea ce trebuie aruncat..Se eliberează,se trimite spre alte ţinuturi).

Desigur,acest oraş are biserică,primărie,şcoală şi o secţie de poliţie...În biserică am păşit puţin sfios,deoarece ştiam ce se află în interiorul ei...Oare cui mă rugam cu adevărat?

ma rugam in primul rand mie,fiindca eu eram singura persoana in care aveam perfecta incredere.de la mine asteptam ajutor,deoarece imi placea intotdeauna sa lupt,sa inving tot ceea ce e considerat imposibil...

Eram în mijlocul acelui lăcaş,înconjurat de icoanele persoanelor în care aveam încredere,am privit în sus,dorind să văd cupola..Şi,am rămas surprins..Nu era desenat chipul îngerilor,era o imagine,mărită,a ochilor mei...Doi ochii care,deşi stăteau nemişcaţi,fără să clipească,emanau aceea senzaţie de mişcare permanentă..Un dans poate angelic,sau poate omenesc..O iluzie reală sau o realitate a unui vis..Dar,erau ochii mei..Ceva ciudat,dar eram foarte obişnuit..Of,de ce mă temeam cel mai mult,nu am put evita..M-a îndrăgostit de proprii mei ochii,de strălucirea lor atât de profundă,încât cutremurau orice persoană..Oricine îi privea rămânea himnotizat..Ochii mei trimiteau raze puternice,deoarece erau creaţia soarelui..În jurul meu,în acea biserică,era atâta linişte,încât am reuşit să aud bătăile inimii mele...Dar,am decis să-mi continui călătoria prin acel oraş.

Da,acolo era primăria, tribunalul-locurile unde atunci când făceam greşeli veneam pentru a le corecta..Pentru că aici eram judecătorul,dar în acelaşi timp vinovatul..Eram cel carecondamnă,dar şi cel care era condamnt.Eu eram legea,dar tot eu o încălcam...Legile acestui oraş erau foarte diferite:VIAŢA ESTE IUBIRE,IAR IUBIREA ESTE VIAŢĂ! Iubirea este suma tuturor zâmbetelor trăite într-o viaţă .Eram creatorul şi demonul acelui oraş.

Acel oraş era o insulă rătăcită în universul lumii înconjurătoare..Era un spaţiu mic,dar era insula mea..Aici,puteam trăi fără să fiu afectat de prostia şi răutatea oamenilor.Dar totuşi,aveam nevoie de oameni.Doream să plec din propriul meu oraş,deoarece visul meu era să cuceresc lumea.Cât de naiv puteam fi,era cu neputinţă ca eu să fiu conducătorul universului,dar era visul de care aveam nevoie pentru a trăi!Eu nu pot trăi în singurătate,nu pot fără vise...Chiar dacă ele,uneori sunt imposibile..Şi de aceea,atunci când acest gând mi-a străbătut mintea,am ajuns în faţa unei porţi.Ştiam că acea poartă ducea spre planeta oamenilor..Şi am deschis-o,deşi conştientizam că dacă o voi deschide,nu voi mai ajunge poate niciodată în acest oraş..Dar nu mi-a fost teamă..Oraşul urma să rămână pentru totdeauna în sufletul meu,să mă ajute atunci când voi avea nevoie...Am deschis uşa,am făcut doi paşi,si uşa s-a închis..Însă,înainte de a mă despărţi de locul acela minunat,am auzit un sunet-era o lacrimă care se izbise de pământul atât de fraged al corpului meu.>>

În aceste momente sunt aici,pe pământ..Îmi aduc aminte cu bucurie de acea experienţă.Îmi dau seama că eu pot fi orice:pot fi un trandafir,al cărui parfum ar vrăji orice făptură,pot fi un copac,sau un oraş,dar cel mai mult îmi place să fiu un om...

Despre oraşul acesta în care trăiesc,doresc să nu comentez..Pot vorbi alţi oameni despre el,eu am ales să vă prezint un oraş adevărat,creat de fiecare dintre noi...Sunt convins că fiecare om are propriul lui oraş în care trăieşte.

Sunt foarte mândru,deoarece oraşul meu este înconjuraat de apele atât de liniştite ale vieţii mele,în centrul oraşului se află cel mai înalt munte..Este visul meu,de a atinge cerul,de a-i mângâia norii şi de a îmbrătişa acea minge de foc..Sunt munte,apă dar şi copac...Pentru că sunt un om,capabil de orice lucru..

Ce frumoasă ar fi lumea,dacă toate oraşele ar arăta precum sufletele noastre!

Succesul în viațǎ

Succesul în viațǎ
Costea Adrian Vladimir,clasa a Xa CNGC Motru

‘‘Oamenii obişnuiți aşteptau pânǎ ce viața înşǎşi îşi dezvǎluia tainele în fața lor,dar pentru cei puțini,pentru cei aleşi,tainele vieții se descopereau mai înainte ca vǎlul sǎ fie tras departe.’’(Oscar Wilde)

Viața omului este o cǎlǎtorie prin care sufletul porneşte în cǎutarea propriului sǎu timp.Un timp regǎsit,un timp al existenței,prin care fiecare întâmplare este o lecție de viațǎ.Fiecare secundǎ îi aratǎ omului adevǎrata fațǎ a Universului.
Fericirea din fiecare zâmbet îi aducea ființei umane împlinirea,Viața omului este o victorie atunci când este trǎitǎ cu adevǎrat.
Succesul în viațǎ constǎ în realizarea visurilor.Purtǎm în trupul nostrum un suflet de care trebuie sǎ avem grijǎ.În fiecare clipǎ a existenței,fiecare întâmpla-
re contribuie la formarea sufletului.Viața este un ritual de şlefuire a sufletului.
Aceastǎ cǎlǎtorie,drumul spre nemurire,este doar o zvâcnire,o micǎ explozie,pe care timpul o strǎbate fǎrǎ ca sufletul sǎ-şi dea cu advevǎrat seama.Ceea ce trǎim e doar umbra unei clipe care şi-a luat zborul încǎ din prima clipǎ a vieții noastre.
Urma pe care secundele o lasǎ în viața noastrǎ este amintirea.Din ea renasc acele secunde pierdute,desprinse din sfera eternitǎții.Timpul ne strapunge viața,iar noi,cei nemuritori,cei prin care eternitatea îşi aratǎ înfǎțişarea,suntem aceia care pǎtrundem în adâncul vieții în cǎutarea fericirii.
Pe rugul timpului,secundele sunt jertfite în numele eternitǎții.Omul îşi jertfeşte viața în numele acestui zeu al timpului,iar sufletul primeşte în schimb,
întreaga împlinire.Eternitatea e prețul pe care omul îl plǎteşte acestei lumi pentru a primi fericirea.Întreaga viațǎ este un drum pe care sufletul omului pǎşeşte.Eternitatea e o fracțiune din timpul vieții noastre în care ne rǎtǎcim de
fiecare datǎ,cǎci infinitul se aflǎ în noi,în secunda zero…Cu fiecare secundǎ pe
care o numǎrǎm,parcǎ ne îndepǎrtǎm şi mai mult de eternitate.
Încǎ din prima clipǎ a existenței,sufletul se hrǎneşte cu viațǎ.Fiecare rǎsǎrit de soare devine o mângâiere,iar apusul este o lacrimǎ ce se prelinge peste inima fiecǎrui suflet.
Succesul în viațǎ înseamnǎ o mulțumire a acestei cǎlǎtorii,un zâmbet adus acestei vieți.Succesul se produce atunci când se realizeazǎ o armonie între noi şi lumea din jur.Aceastǎ împlinire se obține pe parcursul anilor.Omul nu realizeazǎ cǎlǎtoria pe care o face în cǎutarea succesului.Nu realizeazǎ prețul pe care îl plǎ-
teşte pentru aceastǎ viațǎ.Îşi continuǎ drumul…fiecare pas îl face tremurând,iar
în fiecare secundǎ se aude bǎtaia inimii.
Înainte de a închide ochii,înainte de a pǎrǎsi pentru totdeauna aceastǎ lume,
omul priveşte în urmǎ.În acele momente,înțelege rostul vieții..Fiecare amintire,conține un zâmbet şi o lacrimǎ.Numai prin jertfǎ,adevǎrata fericire se
revarsǎ în sufletul omului.Succesul vieții este acel zâmbet nǎscut din inima omului,este mulțumirea nemǎrginitǎ adusǎ acestui Univers,deoarece în viațǎ omul a primit un suflet pe care l-a şlefuit dupǎ bunul plac.L-a îmbrǎcat cu haina fericirii,l-a hrǎnit cu iubire,dar şi cu forțǎ în vremurile grele.
Viața este suma tuturor sunetelor pe care animalele din noi încearcǎ sǎ-le
reproducǎ…de fiecare datǎ,sunetul e un ecou al propriului nostrum suflet,o copie infidelǎ a sunetului supreme pe care încercǎm sǎ-l eliberǎm din propria noastrǎ inimǎ.
Aceastǎ cǎlǎtorie a sufletului,încǎlzit de flǎcǎrile nemuririi,aduce omului înțelegerea de care are nevoie fațǎ de tot ce se aflǎ în jurul lui.De fiecare data,
un ecou al fiecǎrui gând strǎbate sufletul omului.Acesta îşi îndreaptǎ adesea privirea în jur,dar pentru a înțelege tainele acestei lumi,trebuie sǎ-şi exploreze lumea sa interioarǎ.Omul pentru zei este un copil veşnic tânǎr,deoarece niciodatǎ nu atinge eternitatea.Secundele desprinse din timp,pǎtrund în sufletul omului,îi zgârie inima şi-l emoționeazǎ profound.
Timpul este marele zeu al Universului,el este acela care poartǎ sabia binelui,
Sabia prin care razele de foc ale stelelor se reflectǎ prin toate sufletele,apoi se unesc printr-un joc atât de frumos,în viațǎ de om.Privind dincolo de cea mai îndepǎrtatǎ stea,lumina vieții se disperseazǎ prin culori cutremurǎtoare.Focul dragostei pǎtrunde prin fiecare trup.Inima devine un sanctuary,unde tainele vieții se nasc pentru întâia oarǎ.Din fiecare inimǎ,în fiecare secunda,la fiecare clipire a timpului,se naşte trandafirul invizibil pe care îl numim viațǎ.În fiecare secundǎ rǎsunǎ bǎtaia ritmicǎ a inimii acestui Univers.{Timpul respirǎ viațǎ!}Secundele marelui Timp strǎpung întreaga nemurire.La fiecare loviturǎ,mǎrgelele timpului,prețioasele secunde,se desprind din sfera eternitǎții.Apoi se rǎtǎcesc în infinitul Univers,devin o omintire vie,deoarece timpul trece nepǎsǎtor,tot ce se pierde nu se mai întoarce vreodatǎ.
Cu toții suntem supuşi acestor legi,cu toții suntem robi ai acestui timp,prinşi în plasa eternitǎții.Încercǎm uneori sǎ evadǎm,ne alǎturǎm unei secunde şi astfel ne desprindem de aceastǎ stare a unui timp înghețat.Pǎşim printre secunde,zburǎm printre lacrimi,încercǎm sǎ zâmbim.Dar totul e cu neputințǎ.Chiar dacǎ plutim deasupra acestor clipe rare,infinit de prețioase,suntem parte din nemurire.De aceea,de fiecare datǎ,ne întoarcem cu sufletul spre eternitate,ne unim din nou..pentru ca noi suntem timp,alcǎtuim împreunǎ aceastǎ lume.
Probabil cǎ viața îşi înfǎțişeazǎ adevǎrata realitate doar în fața celor inițiați.
Succesul în viațǎ este doar pentru aceia care pornesc pe cont propriu în jungle vieții,în cǎutarea fericiri..Doar aceia care luptǎ,doar aceia care nu se dau bǎtuți,
vor gǎsi într-o zi,în adâncul timpului,fructul mult cǎutat,din care sǎ se reverse acea senzație sfântǎ a fericirii.
Succesul nu înseamnǎ bani,succesul într-o viațǎ nu înseamnǎ putere.Succesul este împlinire,este zâmbetul care va trǎi veşnic în acest Univers.Pe tǎrâmurile acestei lumi,fiecare zâmbet se preschimbǎ-n foc.Sufletul se încǎlzeşte printre zâmbete.Viața lui depinde de acest zâmbet.Va strǎbate eternitatea cu ajutorul acestor clipe de neuitat.
La granița dintre douǎ vieți,între apus şi un nou rǎsǎrit,se aflǎ întreaga istorie a unei vieți.Este momentul când sufletul cǎlǎtoreşte liber.Zborul lui deasupra orizontului este o mângâiere.Focul nu-l arde,cǎci sufletul este foc.Prin el,întreaga cǎldurǎ se elibereazǎ.
Omul a cunoscut Victoria datoritǎ faptului cǎ nu a renunțat niciodatǎ.Pentru el,nimic nu a fost imposibil.Visurile se pot realize,pentru cǎ omul este lumea pe care o vedem,este stǎpânul acestui Univers.

Cititul dǎuneaza grav inculturii!

Cititul dǎuneaza grav inculturii!
Costea Adrian Vladimir clasa a Xa,CNGC Motru
Trebuie să citim pentru a avea putere. Omul care citeşte trebuie să trăiască intens. Cartea trebuie să fie o sferă de lumină în mâinile cititorului. –Ezra Pound

Singura cale prin care omul cunoaşte nemurirea,urma pe care sufletul o lasǎ pe acest pǎmânt este cuvântul.Literele de foc strǎpung fiecare suflet,iar paginile acelor manuscrise din mâinile voastre încep sǎ tremure.În adâncul oricǎrei poveşti se aflǎ o nouǎ lume.Fiecare întâmplare conține viațǎ,cǎci arta creației este procesul superior al inteligenței umane prin care ochii noştrii reuşesc sǎ-şi depǎşeascǎ limitele.Fiecare carte este un manuscris menit sǎ ne vorbeascǎ,Prin glasul universului,poveştile fiecǎrui om.Deşi pare aproape ireal,eu cred cǎ în aceastǎ lume a creației se aflǎ împlinirea noastrǎ.
Nu ştiu niciodatǎ de ce citesc o anumitǎ carte.De fiecare datǎ,un instinct necunoscut mǎ împinge cǎtre un anumit titlu.Din momentul când în mâinile mele se aflǎ cartea necunoscutǎ,încep sǎ-mi dedic infinite clipe pentru a descoperi ceea ce se aflǎ în mine,caut cheia care deschide poarta visurilor mele.Şi din acea clipǎ,încep sǎ tremur.Paginǎ dupa paginǎ, parcurg o serie de sentimente…Toate simțurile se trezesc,iar în mine rǎsunǎ vocea propriei inimi.Deodatǎ,când ochii obosesc,când glasul nu mai reuşeşte sǎ rosteascǎ cuvintele,când literele încep sǎ se piardǎ,când totul se aproprie de sfârşit,nu mǎ dau bǎtut.Cartea începe sǎ mǎ fascineze,iar aceastǎ senzație este o forțǎ ce învinge orice limitǎ umanǎ.Devin apoi o stâncǎ,dar îmi eliberez sufletul şi îl las sǎ pǎtrundǎ în paginile acelei cǎrți sfinte.Sufletul pǎtrunde de fiecare datǎ cu sfialǎ,dar de la prima şoaptǎ a povestitorului,prinde aripi.Se înalțǎ în taina cea mai sfântǎ deasupra oricǎrei mǎrturisiri.Cu ochii de foc reuşesc sǎ descopǎr în oglinda poveştii propriile sentimente.Asta este arta fiecǎrei poveşti.întotdeauna,o carte pare scrisǎ pentru sufletul tǎu.E atât de curios cum fiecare povestitor cunoaşte sentimentele tale cele mai ascunse.Însǎ,conştientizez cǎ nu vǎ pot influența pǎrerea despre lumea poveştilor,dar prezint în rândurile urmǎtoare visul care m-a fǎcut sǎ trǎiesc în fiecare poveste…
Se fǎcea cǎ deschisesem pentru prima datǎ ochii…Vedeam pentru prima datǎ profunzimea fiecǎrei culori.În mâinile mele se afla o carte cu paginile albe…Era o carte anonimǎ,scrisǎ de cel mai necunoscut scriitor.Deodatǎ,parcǎ printr-un miracol,în fața mea se înşirau într-o grabǎ nebunǎ eternele cuvinte.Literele de gheațǎ îmi ardeau sufletul,cǎci inima mea le mângâia în tainǎ…Visam cu ochii deschişi,vorbeam ca un nebun,dându-mi seama cǎ cei din jur nu vor înțelege absolut nimic.Au trecut câțiva ani de la acea întâmplare,dar astǎzi,simt nevoia de a povesti ceea ce mi s-a intamplat.Poate cǎ atunci nu am înțeles totul,dar dupǎ lungile nopți nedormite,în care gândul sufletului meu a încercat sǎ desluşeascǎ ceea ce a reuşit sǎ citeascǎ pe acea paginǎ albǎ.Erau nişte cuvinte invizibile,dar care îmi pǎtrundeau direct în inimǎ…Astǎzi,ştiu cǎ acele cuvinte erau povestea vieții mele,Acea carte era menitǎ sǎ-mi fie drumul pe care pǎşesc în viațǎ.Glasul cuvintelor era glasul unui suflet care a reuşit sǎ treacǎ dincolo de lumea realǎ,care a reuşit sǎ devinǎ scriitor,sǎ trǎiascǎ în fiecare clipǎ în lumea poveştilor..Pentru a înțelege cu adevǎrat cât de importantǎ este lectura,trebuia sǎ pǎşesc în lumea ei.Trebuia într-un fel sǎ devin credincios fiecǎrui cuvânt pentru a înțelege fiecare mister.
Vǎ rog sǎ aveți grijǎ,cǎci ceea ce veți citi sunt mǎrturisirile unui scriitor venit dintr-o altǎ lume…El nu a scris poate nici o carte,dar în fiecare secundǎ din aceastǎ viațǎ,acest Creator ne povesteşte propria viațǎ.Cuvântul lui este cel pe care toți îl urmǎm,deoarece viața este unica lecturǎ care ne fascineazǎ în totalitate..Pentru a înțelege mai bine de ce este bine sǎ citim,trebuie sǎ înțelegm în primul rând de ce cineva scrie câte o poveste.Dar vǎ invit într-o poveste a cuvintelor..Zburați cu mine deasupra acestor mǎrturisiri,lǎsați-vǎ purtați de adierea fiecǎrei litere.
~Җ~ Poate cǎ totul începe de la primul cuvânt.Îl arunc fǎrǎ sǎ mǎ gândesc pe pagina albǎ..Nici nu-mi dau seama cǎ acel cuvânt este o poartǎ cǎtre o altǎ lume…Este cuvântul cu care cǎlǎtoresc în propria mea lume.Ce poate fi mai frumos?Adevǎrul este cǎ scrisul este întradevǎr un mister.Nu ştiu dacǎ cineva îl poate descoperi în totalitate…Atunci când inima mea grǎieşte,iau un pix si o foaie..Închid ochii şi îmi deschid sentimentele.Încerc sǎ caut ceea ce-mi doresc,deşi conştientizez cǎ este foarte greu,aproape imposibil, nu renunt. Fie cǎ este o poezie încântǎtoare,sau un coşmar ,toate m-au ajutat sǎ-mi continui drumul..iar in momentul,cand voi reusi sa ajung la destinatia finala,nu voi mai scrie..niciodata.Nici nu ştiu cum sǎ descriu acest zbor al imaginației.Vine când doreşte.Sunt însǎ şi momente când simți nevoia de a respria aer.Dar poezia,proza,şi tot ceea ce înseamnǎ scris trǎieşte în adâncul inimii tale.Nu trebuie sǎ te înalți pentru a scrie ceva.Recunosc,nu sunt un scriitor.Ceea ce fac nu este scris,şi nu doresc celebritate.Nu doresc sǎ fiu apreciat,nu doresc ca ceilalți sǎ citeascǎ ceea ce eu scriu.Dar asemnea fiecǎrui pas din deşert,fiecare cuvânt are propria sa urmǎ.Scriu pentru a-mi linişti inima.Nu îmi pasǎ dacǎ cineva citeşte ceea ce scriu.Nu mǎ intereseazǎ opiniile lor.Pentru mine,bǎtǎile inimii sunt adevǎratele rǎspunsuri.Aud de la prieteni diferite pǎreri...Mulți spun cǎ nu înțeleg nimic din ce scriu,alții cred cǎ totul este un fel de iluzie,cǎ sunt un actor puțin priceput.Le ascult fiecare pǎrere şi mǎ bucurǎ nespus de mult faptul cǎ nu mǎ îințeleg.Pânǎ la urma urmei,inima mea,e doar a mea.Dacǎ cineva de pe acest pǎmânt ar înțelege vreodatǎ ce scriu,cred cǎ nu aş mai dori sǎ trǎiesc.Asta ar însemna sǎ-mi citeascǎ gândurile,sǎ respire pe aceeaşi frecvențǎ cu mine.Dar nu e aşa,fiecare inimǎ are propria sa linie melodicǎ.Privind în jur,de-alungul anilor,am înțteles cǎ scrisul meu este o boalǎ pentru cei din jur...Dar oare,cum aş putea vindeca rǎnile celorlați?Da,poate cǎ aici greşesc cel mai mult.De fiecare datǎ când cǎlǎtoresc în lumea visurilor mele,atunci când mǎ trezesc cu o foaie scrisǎ de mâinile mele,mǎ duc şi o dǎruiesc unei persoane.O rog sǎ citeascǎ şi sǎ-mi spunǎ mai apoi pǎrerea.Poate cǎ în mod normal,nu ar trebui sǎ fac asta.Dar asemenea vântului,creațtie este mereu cǎlǎtoare.Poezia şi proza trǎiesc din cititor în cititor.Dacǎ le-aş ține numai pentru mine,pentru acele momente când practic sunt pe pǎmânt,atunci le-aş ține cu forța într-o închisoare a regretelor…De aceea,de fiecare datǎ,chiar dacǎ la prima vedere ele deranjeazǎ,ştiu cǎ e singura modalitate de a le dǎrui o viațǎ.Apoi nu mai depinde de mine.Depinde de cel ce le va citi.În mâinile lui vor sta propriile mele sentimente.Nu scriu pentru a plânge,sau pentru a povesti cuiva povestea vieții mele.Poezia e un virus care cuprinde fiecare inimǎ.Îmi amintesc fiecare întâmplare.Dar totul este aşa cum este...Scriu uneori,fǎrǎ sǎ înțeleg.Sunt cuprins de nişte sentimente necunoscute.Dar nu mǎ dau bǎtut.
Fiecare cuvânt este o rugǎciune pe care o şoptim în tainǎ.Chiar dacǎ el se aflǎ în fața tuturor oamenilor,doar noi îl citim aşa cum trebuie.Doar în sufletul nostru,el rǎsunǎ cu adevǎrat.Comunicǎm cu cel mai presus Zeu.Cuvântul este sabia noastrǎ,cu care ne luptǎm împotriva fiecǎrui coşmar.
Nu ştiu dacǎ mâine voi mai deschide ochii,nu ştiu dacǎ mâine voi avea o zi uşoarǎ,nu ştiu ce se va îintâmpla la urmǎtorul rǎsǎrit,orice ar fi,dacǎ voi mai avea vreodatǎ şansa,puterea,sǎ scriu,o voi face.Fǎrǎ nici-o urmǎ de îndoialǎ.Iar de va fi sǎ nu mai pot visa,voi trǎi cu amintirile acestea.Unde am zâmbit din tot sufletul...Dar sǎ iubim,sǎ trǎim fiecare clipǎ aşa cum meritǎ trǎitǎ..Numai bine…
Mǎrturisile acestea sunt o încercare de a aduce zâmbet şi bucurie în viața cititorului.Fiecare are propria sa viziune despre lume,despre ceea ce se aflǎ dincolo de orice imaginație.Aceastǎ poveste,realǎ din punctul meu de vedere,nu este decât un cadou pe care vi-l dǎruiesc cu toatǎ bucuria.Nu doresc sǎ vǎ schimb pǎrerea despre lume,poate cǎ pǎrerea voastrǎ este mai corectǎ,dar prin ceea ce am scris pentru voi,am încercat sǎ vǎ aduc motivația de a fi mai buni în fiecare zi.Sunt convins ca puteți fi mai buni,mai credincioşi decât sunteți.Am încredere cǎ veți reuşi.Sǎ începem cǎlǎtoria,sǎ începem sǎ visǎm cu ochii larg deschişi!
Tot ce voi scrie va fi pe un limbaj pe care fiecare sǎ-l poatǎ înțelege.Cuvintele vor fi simple,deoarece fiecare are dreptul sǎ se bucure de aceastǎ poveste.
Îmi doresc ca aceastǎ noua lume care se înfǎțişeazǎ în fața voastrǎ în acestǎ momente,sa fie una familiara,o lume in care sa va simsiti minunat.Va doresc o cǎlǎtorie plǎcutǎ.Nu uitați sǎ zâmbiți la fiecare scurt popas…Cǎci aceasta este calea spre fericire,calea spre nemurire.Dacǎ vreți sǎ trǎiți cu adevǎrat,zâmbiți în fiecare zi.
0fer aceastǎluminǎ,doar acelora care au cu adevǎrat nevoie de vindecare.Ofer iubire doar aceluia care are nevoie de ea pentru a trǎi.Ofer cǎldurǎ aceluia care îîi este frig.Ofer rațiune,aceluia care este pus în situația de a face o alegere importantǎ.Ofer noroc acelui care are nevoie de el.Ofer iubire acelora care sunt singuri în aceste momente.Ofer ajutor şi protecție acelora care sunt rǎniți.Ofer totul,acelora care în aceste clipe nu mai au nimic.Vǎ împǎrtǎşesc secretele universului,acelora care ați venit special pentru acest lucru.Rǎspunsul îl veți afla,numai şi numai dacǎ îl meritați.acelora care au de gând sǎ abuzeze de el,sau sǎ-l foloseascǎ în alt scop decât calea cea dreaptǎ,îi anunț cǎ aşteaptǎ în zadar.Gândurile lor îmi sunt atât de bine cunoscute,şi nu le voi da niciodatǎ ceea ce cautǎ atât de mult.Dacǎ vreți luminǎ,fiți luminǎ.Dacǎ vreți iubire,fiți iubire,cǎci numai acela care este luminǎ,va primi luminǎ,Numai acela care iubeşte cu adevǎrat,va primi iubirea de care are nevoie.Numai acela care meritǎ întreaga putere o va primi.~
În aceste momente,cǎlǎtoria se terminǎ aici.Tot ce ați citit face parte din viața mea.Sper cǎ am reuşit sǎ vǎ dǎruiesc acea poftǎ nebunǎ de a pǎtrunde fǎrǎ teamǎ în lumea literaturii.Citiți,fiindcǎ aceasta este unica cale prin care veți putea rǎspunde la propriile întrebǎri.Tocmai în aceastǎ închiere,un porumbel se înalțǎ spre noi orizonturi de pe mâna mea.Din sufletul meu,cuvântul de foc se elibereazǎ.Îl privesc cu ochii înlǎcrimați cum strǎbate gândurile fiecǎrui cititor.Sufletul meu,prin aceste cuvinte îşi gǎşeşte nemurirea.O,ce carte nescrisǎ se aflǎ în inima mea..Dar,privind la biblioteca plinǎ cu visuri,aleg o carte pe care o citesc cu zâmbetul pe buze.Înainte de a adormi,voi privi din nou cum marea se desparte de țǎrm,iar cerul,încetul cu încetul se ridicǎ deasupra pǎmântului.Însǎ,cuvântul va trǎi veşnic în inima mea.Azi literele de foc se alintǎ pe paginile de argint.Jocul lor mǎ fascineazǎ,iar fiorul ce izvoarǎ din inimile acelor litere îmi strǎpunge sufletul.Lacrimi de cristal se revarsǎ din ochii mei,izbind cu atâta teamǎ fiecare cuvânt..Apoi încerc sǎ desluşesc povestea.Pagina poleitǎ în aur,strǎluceşte însǎ prea pternic.
Vǎ mulțumesc pentru cǎ v-ați dedicat câteva clipe din viatǎ pentru a-mi da ascultare!~Nume si